Varsta tristetii

Nivelul de trai din România scade tot mai mult, cu fiecare an care trece. Cu toate acestea, oamenii care ar trebui să vadă ceea ce se întâmplă cu cetăţenii liberi ai acestei ţări, parcă sunt orbi. Ce-i drept, din înălţimea scaunelor, pe care le-au ocupat cu mare efort, e greu să observe ce se petrece pe teritoriul ţării noastre. Parcă noi am fi la milioane de ani lumină distanţă de locul în care se află ei, astfel încât este imposibil să fim zăriţi. În fond, ce mai contează? Ne-am obişnuit să fim ignoraţi, să ni se spună că trebuie să avem răbdare, că vor creşte salariile, ca să ne putem educa proprii copii şi să avem un trai decent.

Dar de ce să vorbesc despre educaţie, dacă aceasta este una dintre problemele mici ale societăţii? Mai degrabă aş aduce în discuţie sărăcia cruntă, în care se află acest popor, necazul miilor de familii, care abia dacă au după ce bea apă. Privesc în ochii acelor copii, care nici nu ştiu ce este bucuria, şi mă cutremur! Ochii lor blânzi, sunt pierduţi în zare, acolo unde există o lume mai bună, doar pentru ei: lumea viselor. Doar atât au în viaţa aceasta: puterea de a visa, forţa de a crede că, undeva foarte departe de spaţiul unde locuiesc, există un tărâm fascinant, unde doar lumina caldă a divinităţii există, unde sunt şi ei ascultaţi, unde au jucării şi cele necesare traiului normal.

Copiii aceştia sunt mereu trişti, nici nu ştiu să zâmbească, fiindcă nu au niciun motiv. Sunt mai înţelepţi decât noi, gândesc mai limpede şi au un suflet minunat. Probabil că echilibrul lumii acesteia încă se mai păstrează datorită lor. Pentru ei, ne mai rabdă Dumnezeu! Cu fiecare suflare, aceşti copii emană puritate. Ce bine ar fi dacă ne-am molipsi şi noi! Unde ne-am pierdut inocenţa? Dar generozitatea? Dar toleranţa? Am devenit insensibili, răzbunători şi răi. Copiii nu au ce să mai înveţe de la noi, de aceea se cufundă în site-urile preferate, şi navighează acolo unde vor: cât mai departe de noi, care le înveninăm existenţa cu gânduri negative. Poveştile sunt pe cale de dispariţie, iar unii dintre copiii acestei generaţii, deloc puţini la număr, refuză să mai creadă în Moş Crăciun, în zâne, spiriduşi şi în alte personaje din basme. Acestea nu fac parte din viaţa lor. Ei au devenit ceea ce i-am învăţat: nişte roboţi, capabili să execute orice ordin. La şcoală, de pildă, au extrem de multe materii de studiu, cu o programă stufoasă şi sunt obligaţi să le înveţe, dar pentru ce? Chiar şi ei îşi dau seama că, multe dintre informaţii nu le vor folosi deloc în viaţă.

Ne-am piedut pe noi înşine, am pierdut încrederea copiilor noştri şi nu mai ştim ce să facem, încotro să ne îndreptăm. Ni se pare că orice direcţie are aceeaşi destinaţie: sărăcia. Odată cu ea, vin multe alte neajunsuri şi chiar moartea, însă cea din urmă nu ne poate oferi eliberarea din chingile în care am fost prinşi întreaga viaţă, ci, dimpotrivă, acuitizarea stării jalnice în care am ajuns. Mulţi oameni consideră că, a părăsi această lume este o mare uşurare, dar nu e deloc aşa. Depinde în ce stare spirituală plecăm dincolo. Dacă sufletul este încărcat de vină, nu ne vom afla liniştea nicicum. Mai bine ne-am strădui să aducem echilibru în viaţa personală, ca să răspândim armonie în jurul nostru. În felul acesta, copiii, cei care vor moşteni pământul, vor avea o viziune corectă asupra vieţii şi a ceea ce presupune ea. Absenţa unei direcţii spirituale din viaţa noastră aduce după sine multă mâhnire şi haos total. O viaţă organizată, aşezată, calmă, este o binecuvântare pentru noi şi semenii noştri. Credinţa şi nădejdea că, petrecând o vreme pe aceste meleaguri, în compania moralităţii, ne vor oferi un sfârşit liniştit şi fără teamă, parcă ne luminează mintea. De obicei, credincioşii veritabili se străduiesc să fie obiectivi, realişti, dar şi generoşi cu semenii lor aflaţi în necazuri. Măreţia faptelor bune le încununează viaţa şi le asigură o existenţă paşnică, în apropierea divinităţii. Cel care păstrează valorile morale ca pe ceva sfânt este bineplăcut lui Dumnezeu, dar şi de celilalţi oameni, care îl apreciază şi îl respectă ca pe o fiinţă rară. Din păcate, astfel de oameni sunt din ce în ce mai puţini, iar atunci când îi descoperim, când îi întâlnim, este o adevărată onoare. Prin ei, lumea întreagă se purifică, deoarece aceştia îşi îndreaptă rugăciunile fierbinţi către Dumnezeu, implorând ierarea noastră.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *