Nihilismul agoniei ermetice

Chiar dacă vremurile se clatină şi se răsfrâng în abisul etern al timpului, ne rămân gândurile şi abstractele înţelesuri ale trăitorilor efemeri, care şi-au scăldat ascuţimea vorbelor şi a tăcerii, în tranşante idei, ce de multe ori şochează, dar şi atrag spiritele străine de meschin şi banal. Emil Cioran nu s-a dezis de la conceptele greu percepute de cei care nu şi-au exersat limpezimea şi înaltul minţii, spre a le conferi originalitate. Am remarcat geniul profund şi sincer al acestuia, zguduit de nonsensurile vieţii şi de plictiseala metafizică, datorată absenţei unui drum care să-i poarte trăirile incandescente într-un alt spaţiu, încă nedescoperit, dominat de forţe nebănuite, care să-i aline durerile, ce-l devorează până la pierderea identităţii.

A iubit singurătatea, fiind unica stare de veghe, refugiul divin, alungarea mediocrităţii, o scufundare în sine şi în Dumnezeu, capabilă să-i lumineze sufletul încărcat cu poverile omenirii: Singurătatea nu te învaţă să fii singur, ci singurul. Emil Cioran e omul care a trăit cu adevărat o suferinţă unică. Deşi ar putea fi acuzat de negare a existenţei lui Dumnezeu, a sfinţilor, datorită furtunii şi avalanşelor verbale, a condeiului mult prea direct, multe dintre ideile care-i aparţin, contraatacă această blamare. A avut curajul să-şi descopere gândurile, stările, aflate într-o imensă şi nesfârşită magmă creatoare. Cioran a privit în sufletul său cu ochi nevinovat, şi a scos din întuneric tot veninul care-i îneca fiinţa, eliberându-se astfel de el. Citind paginile cărţilor sale, ne regăsim în ele, ca într-o oglindă misterioasă.

Suntem la fel, doar că nu vrem, sau ne este ruşine să recunoaştem. Protectorii ideilor care-i aparţin, ar spune că fiinţa umană, în deplinătatea ei, se răsfrânge în delicate lumini, spre a deveni cunoaşterea totală a secretelor unei minţi, care nu are nimic comun cu realitatea unora. Existenţa este singura libertate a spiritului, care-şi afirmă cuvântul printr-o ridicare a sinelui către puritatea primordială, ascunsă delicat în adâncurile mişcătoare ale fiinţei absolute. Cioran ştia că Dumnezeu îl iubeşte, îşi declină imensitatea prin el, îi ascultă frământările, temerile, îi oferă liniştea pe care a primit-o cu bucurie, ca ultimă picătură de fericire. A cunoscut durerea în deplinătatea ei, însuşindu-şi-o cu demnitate, convins că îi va fi văpaia creaţiei şi a veşniciei. S-a războit cu Dumnezeu, dar s-a căit, admiţând faptul că omul poate înnebuni, în absenţa divinităţii.

Lumea nu e decât o amăgire, iar insului nu-i rămâne decât să redevină religios. Suprema chemare a infinitului, îşi găseşte mereu sfârşitul în inima curată a celui care a înţeles ce este cu adevărat importat: a fi tu însuţi. I-a apreciat enorm pe sfinţi, care au avut curajul să trăiască în apropierea lui Dumnezeu, să i se supună, recunoscând că el n-ar fi putut urma o asemenea cale. Suprema dorinţă, de a fi original, l-a însoţit în fiecare clipă, realizând că numai aşa rostul vieţii e cu adevărat împlinit. Opera sa, un jurnal al sufletului măcinat de întrebări şi trăiri intense, e străbătută inocent de strigătul vocii interioare, care îndeamnă la permanentă reflecţie, şi la o mai adâncă analiză a spiritului.

A dialogat cu Dumnezeu şi a înţeles că astfel se poate regăsi. Cioran a vibrat de sensibilitate, l-a înţeles pe Bach, care a compus muzică sub acordurile morţii. Cenuşiul tristeţii şi roşul pasiunii au născut durere şi nesiguranţă. A cunoscut melancolia, nebunia, agonia, moartea. A afirmat franc, că este fiinţa cea mai teribilă care a existat vreodată în istorie, o bestie apocaliptică plină de flăcări şi întunecimi, de elanuri şi de disperări. Este extraordinar să constaţi că un om a trăit până la paroxism tot ce i-a oferit viaţa. De aici se pare că izvorăşte dorinţa de pierdere în neant, căci nu mai poţi trăi nimic, fiindcă nu mai ai ce. Sensul veridic al existenţei nu-şi mai urmează cursul, alunecând ireversibil în inimaginabile dorinţe de afirmare doar a durerii, venită dintr-o altă lume, altfel, percepută numai de el.

Unicitatea trăirilor sale, îşi caută răspunsul disperării dincolo de cuvinte şi real. Captat de vârtejul sunetului asurzitor al minţii, pătrunde nemuritor în sanctuarul nemilos al solitudinii, descoperindu-şi valoarea intrinsecă, neînţeleasă de mulţi, dar afirmată prin complexitatea sentimentelor. Cioran şi-a ridicat existenţa la temperaturi exorbitante, la care oamenii lipsiţi de perspective n-ar putea rezista nicio secundă. Regretabil e faptul că astfel de titani ai suferinţei sunt sortiţi prăbuşirii echilibrului interior, şi zidirii într-un labirint insolit, al cărui drum are ca destinaţie nebunia vulcanică, preschimbată în lirism filosofic, totuşi util şi astăzi, citit şi criticat, sau apreciat. Sofisticatele fraze, care-i arcuiesc opera, eliberează muzica divină a începutului, înfăţişată discret în chipuri surprinzătoare, menită să pătrundă definitiv în sufletul celui care îi ascultă acordurile taciturne în miez de noapte. Cioran a alunecat în vid, nedorind să primească ajutorul cuiva. Astfel, s-a stins flacăra chemării către absolut, a încetat să mai bată secunda tumultosului prezent.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *