Glasuri vechi in zilele de acum

E o duminică liniştită, în care am dormit “boiereşte”… până când Roby mi-a sunat la uşă. Avea chipul transfigurat. Ochii lui mari şi limpezi altădată erau acum încercănaţi.

“Tu cum crezi că ar trebui să fac? Hm? Ştii despre ce vorbesc, nu?”

Habar n-aveam. Mă jenasem în prima clipă a apariţiei lui pentru că aveam o pijama cam transparentă, dar am apucat să-mi pun în viteză şi un halat. Cred însă că şi dacă aş fi fost goală, tot n-ar fi observat, aşa era de pătruns de gândurile care-i frământau dimineaţa.

Vineri avusesem întâlnirea de 10 ani a unei generaţii, căreia i-am fost dirigintă; ieri, Ziua liceului şi cheful de la cumnatul meu, care e Costică.

La liceu, dar mai ales la terasa unde am povestit până în noapte, am apucat să vorbesc aproape cu toţi, aşa, în grupuri mai mari şi mai mici, uneori şi individual, în funcţie de subiect… al meu, al partenerului/partenerei de conversaţie, dar mai mult am depănat amintiri. Unii, în timp, au devenit mai deschişi, alţii, mai rezervaţi. Unii aveau chef de poveşti cu mine, alţii, mai mult cu colegii lor. N-am forţat nicicum nota, nici eu, nici ei. Aceasta libertate, „de a face ce vrei tu” în orice împrejurare, fără a călca intimitatea celuilalt, cred că e secretul care ne-a ţinut împreună, atunci, dar şi acum.

“Nu ţi-a spus nimic? Nu pot să cred…”

Robert mi-a fost elev în urmă cu mulţi ani. Acum e avocat. Să tot aibă vreo 33 de ani… aşa cred. A fost din primele mele generaţii. Subţire, trup de balerin, ochi ageri, atât de mari şi de negri, încât de mult nu mai caut pupila în mijlocul irisului când îl privesc. Ai zice că e o specie nouă. Face parte dintr-o veche şi respectată familie de evrei din Timişoara, oameni care s-au implicat în toate domeniile culturii în această metropolă cosmopolită. L-am remarcat încă din prima zi de şcoală, când toţi alergau bezmetici pe scări, să-şi caute sala de clasă. El avea în mână schiţa sălilor (aş zice un fel de copie după planul de evacuare în caz de incendiu) şi mergea tacticos, pe lângă perete. Pe acolo merg şi eu, de 20 de ani… mai ales când am tocuri. Scările sunt tocite şi poţi aluneca.

“Întotdeauna am soluţii, la orice… dar acum… nu ştiu cum să fac”, zise, legănându-se în scaunul meu “fără picioare”. Ea ce ţi-a zis?”

Care “ea”? Nu ştiam de cine vorbeşte.

“Ia-o încet, ca să pricep…” l-am rugat. Paharul meu de apă era prea mic pentru vâlvătăile care-l ardeau. I-am mai turnat unul.

“Nu. Că nu m-a forţat nimeni. Eu aşa am vrut. Ea nici nu ştie toată povestea. Ai mei, nici atât. De ce-i viaţa asta aşa de aiurea, când ar putea fi normală?”

…Robert e un avocat de succes şi un om plin de credinţă şi respect pentu tot ce e tradiţie, familie. A avut un frate mai mare, student la medicină, care a murit într-un accident de maşină, în primul an de facultate… A strănutat băiatul aşa de puternic, încât a pierdut controlul volanului şi l-a omorât pe loc un tramvai, chiar la trecerea peste linii, de la prefectură… la doi paşi de facultate. Atunci, mezinul şi-a jurat că va fi alinarea părinţilor lui şi nu va face vreodată ceva care să-i mâhnească.

…şi n-a făcut.

Ca oricărui copil crescut într-un grup etnic şi religios specific familiei din care provine, şi lui Roby grupul de prieteni i-a cultivat dorinţa de a nu se îndepărta de moştenirea aceasta dragă, de a rămâne în sânul bisericii în care au trăit toţi înaintaşii săi. Dar nimeni nu i-a impus niciodată nimic.

Pe 21 mai, în fiecare an, de Sf. Constantin şi Elena, la liceul nostru se sărbătoreşte Ziua Şcolii. Atunci vin “acasă” absolvenţi din toate generaţiile. Aşa a fost şi în această sâmbătă. La o astfel de aniversare a cunoscut-o Roby pe Alina. Nu s-au ştiut din liceu, căci diferenţa dintre ei e de 5 ani.

Alina e medic de laborator la un spital particular. Fire veselă, l-a cucerit rapid pe avocatul cel prea echilibrat pentru vârsta lui. Cu ea a fost la mare… au făcut scufundări. Au escaladat înălţimi la care el nu se gândise vreodată. Au pătruns în peşteri mai puţin umblate. Doar cu parapanta s-a dat doar ea.

Ceea ce simţea în prezenţa ei nu putea să fie egalat de nicio altă persoană. Dar ea nu era… ceea ce voia el pentru o viitoare familie. Ţinea mult să fie mulţumiţi şi părinţii lui, să nu abandoneze glasurile vechi din fiinţa lui, care îi cereau… altceva.

A decis să-şi facă vasectomie, acum o lună, căci părinţii i-au găsit pe cineva potrivit.

“Era alegerea mea. Tristă sau nebună, dar nu mă pot uita în ochii unui copil pe care să nu-l fi făcut din dragoste.”

 A fost ultima dată pe la Alina în urmă cu două luni… ca să-i spună că a decis să se însoare cu Judith. Dacă în casă fata a suportat relativ bine vestea, în hol, când să-l conducă de plecare, nebunia s-a dezlănţuit.

“D-ra doctor, cine e acolo? Vă e rău?” suna şi ciocănea în uşă un vecin… cu urechi ascuţite.

“I-am pus mana pe gură şi-am stat nemişcaţi… ca nişte hoţi, în plin jaf, povesteşte Roby. N-am mai plecat… decât spre dimineaţă.

Sunt avocat. Vă daţi seama că orice laborator din lume va demonstra acum că sunt steril. Cum să-i spun Alinei că testul-barză îi spune prostii? Ce să-i spun mamei? Dar logodnicei?

Alina e atât de frumoasă! Mama e cardiacă. Judith e virgină (la vârsta ei, de 30 de ani)… cu documente!”

Mă uit la Robert. Îi mai torn un pahar cu apă. Îmi pun şi mie unul. De spaimă, îi văd şi pupila. În mijlocul irisului, descrie un cerc mare… din ce în ce mai mare… în care mă pierd, fără glas.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *