Femeia din vis

Ca în fiecare an, din satele şi oraşele învecinate se adunase o lume pestriţă pentru evenimentul primăverii: Bâlciul. Tăpşănul se umpluse de mese şi tarabe, măruntele afaceri prosperau, grataragii rubiconzi, cu mâneci suflecate şi şorţuri soioase te imbiau cu mititei şi cârnaţi care sfârâiau veseli pe grătar, gospodinele târguiau cu frenezie năframe, vase şi alte inutile nimicuri, copiii sugeau cu sârg din „ciubucele” sintetic colorate sau din îngheţata pe băţ cu aromă de vanilie în vreme ce urmăreau cu ochii măriţi de încântare şi uimire ursul dresat sau femeia cu mustăţi care ofereau, ieftin, spectacole de circ in aer liber.

Pe Monica o deruta tot acest amalgam şi în mulţimea de oameni care mişunau fără încetare i se păru aproape imposibil să îşi găsească bunica… Nu ştia cum ajunsese să se rătăcească de ea, realizase brusc că nu îi mai este alături. Înaintând cu greu prin mulţimea de oameni, atentă să nu lovească, fără de voie, vreun copil neastâmpărat sau taraba improvizată a vreunui târgoveţ, Monica ajunsese aproape de ieşire, fără să o fi văzut pe bunica ei pe undeva. Poate că plecase spre casă, fără ea? Îngândurată, lovi în treacăt pe cineva şi ridicând privirea pentru a-şi cere iertare, întâlni privirea intens-rătăcită a unei tinere femei. Brusc, muzica din jur păru să înceteze, oamenii toţi se opriră într-un stop cadru nefiresc şi singurul lucru viu, animat, părea a fi doar rochia albă a femeii, pe care vântul uşor de primăvară o flutura pe la colţuri. Monicăi i se păru că o cunoaşte, ceva adânc din fiinţa ei, de fapt, o recunoaştea…

Femeia avea părul lung, negru, coborând în valuri grele peste umerii mici, ascunşi în rochia alb-diafană şi ochii ireal de frumoşi, aproape nepământeni în rătăcirea lor stelară. Buzele ei se mişcară, schiţând un surâs. Monica îngână încurcată o scuză cand, parcă de nicăieri, bunica răsări lânga ea, ducându-şi mâna la gură, parcă pentru a-şi acoperi hohotul de plâns care urca năvalnic din pieptul ei… Bunica se adresă femeii in alb, cu o voce strangulată de durere: „Fata mea, fata mea… o recunoşti? Ea e Monica!” şi cu o mână fermă o împinse pe Monica mai aproape, împunându-i parcă femeii să o privească cu atenţie. „E fiica ta!”, îi repetă. Femeia îşi aplecă din stele privirea-i rătăcită, o examină scurt pe Monica şi spuse nepăsătoare: „Nu ştiu…”. Apoi dispăru ca un fum, se înalţă spiralat, însoţită de hohotul de plâns al bunicii şi de privirea uimită a Monicai…

Visul păruse atât de real… Monica încă simţea aţintită asupra ei privirea stelară a femeii in alb. Nu mai putu adormi, iar dimineaţa cum se lumină de ziuă, îi povesti bunicii visul acela. Bunica o ascultă împietrită şi când Monica tăcu, o luă de mână şi o conduse în camera în care fata nu avusese niciodata acces. O vedea acum întâia dată, o cămăruţă mică, acoperită cu două covoraşe ţesute manual, mobilată cu o laviţă, o masă cu trei picioare, un dulap într-o foaie şi un cufăr încrustat. În aer plutea un iz de “vechi”, amestecat cu miros de levănţică, iar fereastra era acoperită, aşa cum fusese mereu, cu hârtie indigo. Cu oarecare greutate, cu mana tremurândă, bunica descuie lacătul mare, ruginit şi înainte de a scoate de acolo un pacheţel învelit într-un ştergar, bunica scoase un oftat prelung, aproape geamăt.

Îi puse Monicăi în mână un caiet îngălbenit, boţit pe la colţuri despre care îi lămuri că aparţinuse mamei sale. Pe Monica o trecură fiorii: ţinea în mână, pentru întâia oară, o dovadă concretă, palpabilă a existenţei mamei sale. I se înmuiară sufletul şi picioarele şi simţi nevoia să se aşeze pe laviţa aceea pe care, se pare, odihnise cândva şi mama ei…

Bunica ieşi fară alte cuvinte, plângând stins. Monica mai întârzie o vreme, apoi, strângând la piept nesperată comoara, se refugie în camera oferită ei spre gazduire. O vreme mângâie doar caietul acela, parcă neîndrăznind să îl deschidă… Apoi curiozitatea o invinse şi începu a cerceta fotografiile. Îşi văzu mama – un copil drăgălaş, o adolescentă timidă, o femeie frumoasă… Dintr-una din fotografii o privea, stelar, femeia din vis… Privi acea fotografie în mod special, minute în şir, încercând să îşi explice cum era posibil să viseze chipul unei persoane niciodată văzute, nici măcar într-o fotografie vazută… Era împotriva oricărei logici, a oricărei evidenţe, a oricărei realităţi ştiinţific explicate.

Tot restul zilei rămase închisă în camera ei, oscilând între dorinţa de a citi jurnalul mamei sale şi teama de a o face. Despre mama ei ştia atât cât i se spusese: că murise dându-i ei viaţă. Iniţial, nu îi dusese lipsa pentru că nu o cunoscuse. La 6 ani însă, în prima zi de şcoală, privind în jur, realizase că majoritatea copiilor erau însoţiţi de doi părinţi, aveau alături de ei şi o mamă, dar nu îndrăzni atunci să întrebe nimic despre absenţa mamei sale. Tatăl ei nici nu i-ar fi permis întrebări. Era un om aspru, care arareori îşi arăta afecţiunea. În casa lor domnea tăcerea şi câteva reguli pe care el le stabilise şi fata trebuise să înveţe a le respecta fără abatere.

Nici bunica din partea tatălui nu era mai generoasă. O vizita rar, îi punea întrebări scurte, la care fata trebuia să raspundă concis, iar la finalul scurtei şi rarei vizite, ca unică dovadă de afecţiune, o mângâia pe creştet. Altfel stăteau lucrurile cu bunica maternă, pe care fata o personifica magic şi candid, cu o fiinţă de lumină… Dar şi aceasta o vizita rar şi atunci când o făcea, chipul tatălui se înasprea mai tare. Monica însă se bucura de aceste vizite care îi aduceau nu numai bomboane cu lapte, nuci şi prăjituri coapte în casă ci şi siguranţa sentimentului de a fi iubită şi alintată precum orice copil de vârsta ei. Bunica nu o lăsa din braţe şi alint, o strângea la piept, oferindu-i cu naturaleţe şi generozitate dragostea care-i lipsea copilei. Despărţirea era întotdeauna dureroasă, invariabil Monica plângea şi îi cerea tatălui să o lase să plece cu bunica, moment în care privirile celor doi adulţi se încrucişau ca spadele, într-un război mut ce avea doar început şi parcă niciodată sfârşit.

Cu timpul, vizitele bunicii deveniseră mai rare, asprimea tatălui mai pregnantă, iar viaţa Monicăi mai colorată. Se căsatorise îndată după absolvirea liceului, dornică să îşi întemeieze o familie adevarată, care îi lipsise. Nu era nici fericită, nici nefericită. Zilele ei treceau liniştite şi egal, întrerupte doar de vizitele pe care acum i le intorcea ea bunicii şi de tratamentul de fertilizare in vitro pe care îl urma, în încercarea tenace de a aduce pe lume un copil. Tatal ei se casatorise şi el, aproape simultan cu ea, după ani lungi de singuratate. Monica era mulţumită de alegerea tatălui. Femeia aceea cu voce domoală şi privire deschisă îi inspira încredere şi respect. O emoţionase la prima întâlnire, când tatăl, pentru a i-o prezenta, îi invitase la masa, într-o duminică. Semnul crucii – aşa cum şi bunica făcea deasupra painii proaspăt coapte, naturaleţea vorbirii, profunzimea privirii şi caldura cu care îl invăluia pe viitorul ei soţ, erau în accepţiunea Monicăi, indicii clare ale unui caracter frumos.

Un singur gând umbrea viaţa liniştită a Monicăi. Nu renunţase practic niciodată la ideea de a cunoaşte mai multe lucruri despre cea care o părăsise dându-i viaţă. Însă în pofida faptului că tatăl şi bunica nu fusesera niciodată apropiaţi, cei doi formaseră o coaliţie puternică, făcând front comun în tăceri. Privirea Monicăi se întoarse către caietul îngălbenit de vreme. Acolo era o parte din mama ei. Trebuia să o cunoască! Şi o cunoscu, citind-o. Pătrunzând în Universul ei, Monica începu să o iubească. Mai mult. Nu mai era doar himera, crucea tristă pe care o purta în suflet oriunde s-ar fi aflat. Căpătase identitate, contur prin acel caiet, prin acele fotografii.

Era jurnalul unei adolescente timide, al unei prime, ce se dovedise apoi a fi şi unice, iubiri. Toate emoţiile adolescentei de 16 ani erau acolo, în acel caiet, consemnate meticulos, zi de zi, cu o caligrafie frumoasă şi cuvinte alese. Tatal ei, mai în vârstă şi mai înţelept, o aşteptase să îşi termine liceul şi să crească. La absolvire, o ceruse bunicii. Bunica se împotrivise, se pare, nemulţumită de diferenţa de vîrstă. Ar fi vrut ca fata ei să îşi traiască altfel tinereţea, să îşi implinească altfel destinul. Ea, ţărancă aprigă, care visase iniţial ca fata ei să se întoarcă învăţătoare în sat după absolvirea liceului pedagogic, dorea acum mai mult. O voia profesoară la oraş. Aşezată, la casa ei, peste mai mulţi ani. Cu o droaie de copii, aşa cum se cade unei familii sănătoase… Cedase în cele din urmă, punând fericirea fiicei mai presus de orgolii şi nunta se făcuse cu mare alai, în satul lor.

Zilele fericite erau însă numărate. Un an mai târziu, fiica ei murea, lăsând un gol incomensurabil in viaţa a trei fiinţe. În acel caiet era doar o parte din viaţă… Adevărul despre moarte, după îndelungi staruinţe, în acea zi, i-l spuse bunica. Ştia deja că murise la naştere. Nu ştia însă că tatăl avusese de ales între a salva viaţa soţiei sau a bebeluşului încă nenăscut. Se aflau amândoi, soţ şi mamă, pe holul spitalului, însă drept de decizie avusese doar soţul. Medicii procedaseră conform dorinţei acestuia şi nefiind posibilă salvarea ambelor vieţi, dăduseră câştig de cauză, cu tristeţe, în loc de bucurie, fiinţei fragede. Bunica ar fi ales poate la fel… Sau poate nu! Poate şi-ar fi salvat fiica? Orice decizie era nedreaptă, orice decizie ar fi fost luată, de către oricine, nu ar fi mulţumit deplin pe fiecare. Bunica nu avea să îşi ierte  niciodata ginerele. El, tatăl, nu avea să ierte niciodată soarta, aceea care îl pusese să aleagă între două vieţi. Monica nu ştia dacă să pună la îndoială legitimitatea alegerii. Acum că ştia tot adevărul, întelegea mai bine drama fiecaruia şi spera ca fiecare să îşi găsească pacea interioară, să se împace cu sine şi cu soarta, dar dădea şanse puţine unei asemenea posibilităţi.

Un an mai târziu totuşi, bunica şi tata se aflau pe holurile aceluiaşi spital în care se luasera decizii triste. De data aceasta uniţi în bucurie. Aceea de a întâmpina o mamă fericită şi un prunc sănatos. După multă vreme, amândoi îşi zâmbiră, semn că vrajba se sfârşise şi că în cele din urmă bucuriile prezente ale vieţii au învins tristeţea morţii. În noaptea în care erau aşteptate Ursitorile, Monica primi din astral vizita femeii din vis. Monica nu era sigură că a fost doar vis, dar orice ar fi fost, sub privirea ei stelară, pruncul zâmbi, iar tânăra mamă găsi că visul şi zâmbetul sunt semne bune. Semnele unei normalităţi, într-o realitate greu explicabilă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *