Speranta Invierii

De la începutul erei creştine, oamenii vorbesc despre minunea învierii lui Hristos. Biserica ortodoxă consideră că revenirea din morţi a Mântuitorului lumii reprezintă şansa noastră într-o existenţă mai bună, alături de cei care şi-au dedicat viaţa unei credinţe şi lui Dumnezeu. Omenirea poartă amprenta iubirii divine, fiindu-i imposibil să respire în afara bunăvoinţei Celui Atotputernic.

În fiecare clipă, sufletul îşi aminteşte că pământul pe care calcă este efemer, dar scânteia dumnezeiască îl va purta către ceruri, unde va continua să existe. Lumina ce răsare din infinit va reaprinde dorul după dulceaţa nemuririi, cea greu de înţeles pentru cei care n-au gustat din blândeţea cuvintelor lui Iisus. Amărăciunea vieţii trecătoare nu este decât poarta de intrare într-o lume a iubirii şi a siguranţei. Fiecare om tânjeşte după armonia spiritului, după libertatea gândirii şi după liniştea nemăsurată a îngerilor. Poate că, din când în când, oamenii visează noi începuturi pentru propria lor viaţă, sperând că timpul furiei şi al ignoranţei se va şterge şi va fi înlocuit cu iubirea fără margini a lui Dumnezeu, Cel care locuieşte în sufletele neîntinate de răutatea vremurilor.

O astfel de clipă unică este chiar aceea în care Hristos a învins moartea, demonstrând că aceasta nu este decât liantul dintre viaţă şi Dumnezeu. În fiecare an, oamenii comemorează clipa luminii celei mai pure, alături de sfinţi şi de îngeri, fiinţele care au puterea de a răspândi numai bunătate şi pace în jurul lor. Într-o astfel de zi, credinţa triumfă, iar răul îşi pierde esenţa, fiind alungat de forţa iertării. Imnul învierii, Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând, şi celor din morminte viaţă dăruindu-le! este o mărturie cutremurătoare a măreţiei divine, ce răzbate peste veacuri cu forţa naturii, lăsând în urmă doar lumină.

Pentru cei mai aprigi mărturisitori ai învierii, clipele dinaintea ridicării la viaţă a lui Iisus reprezintă chintesenţa credinţei creştine, perioadă în care sufletul îşi aminteşte că este veşnic, rememorând imaginile suferinţelor Păstorului ideal, şi plângând alături de maica sa şi de ceilalţi apropiaţi ai săi. Cele câteva zile închinate patimilor Domnului sunt cu adevărat o trezire la realitate, o reîmprospătare a memoriei, când oamenii îşi dau seama de tot răul pe care l-au săvârşit cu voie sau fără voie, rănindu-l atât de mult pe Iisus însuşi.

Doar un suflet de piatră ar fi insensibil la auzul celor citite de preoţi din Sfânta Evanghelie referitoare la insultele şi umilinţele aduse de către oameni Celui mai nevinovat dintre noi. În acele momente, cerul şi întreaga natură vibrează de durere, acoperindu-şi chipul cernit şi căutând o cât de mică alinare pentru Mântuitorul lumii. De ce oare nu vedem necazul pe care îl provocăm semenilor noştri atunci când le răspundem cu răutate şi dispreţ? Nu încercăm deloc să ne răscumpărăm greşelile de tot felul, şi ne afundăm într-un imens ocean al răutăţii, uitând că oamenii pe care i-am supărat sunt reprezentanţii divinităţii, cei cărora le-am întors spatele atunci când aveau cea mai mare nevoie de ajutorul nostru. Hristos este iertător, dar oare noi, ne vom putea ierta? Povara păcatului este cumplită, iar săgeţile remuşcării, veninoase. Poate de aceea nu mai reuşim să vedem răsăritul soarelui şi frumuseţea inegalabilă a stelelor.

Totul are o consecinţă, iar urmarea păcatului este moartea. Cineva spunea că cea mai grozavă formă a morţii este cea spirituală, când ochii minţii se închid pentru totdeauna, privind cu dezdădejde întunericul. E teribil să nu mai putem percepe lumina, şi aceasta din cauza propriei răutăţi, fiind prea încăpăţânaţi să recunoaştem că am greşit faţă de noi înşine şi faţă de semeni. Dar orice gând negru se plăteşte, iar faptele, la fel de regretabile, se răsfrâng asupra noastră, lăsându-ne doar răni sufleteşti greu de vindecat. Icoana răstignirii lui Hristos pe cruce ne dăruieşte puterea de a ierta şi de a fi mai buni.

Fie ca învierea lui Iisus să nu fie în zadar, ci să găsim atunci forţa de a ne reîntoarce acasă, recunoscând că am greşit, dar ştiind că Dumnezeu, fiind un tată iubitor, ne va ierta! În inimă să locuiască iubirea, iar viaţa să fie asemenea unei treceri line către îndumnezeire!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *