Vizita de studiu

Timp de o săptămână am făcut parte dintr-o familie europeană la care au fost prezenţi reprezentanţi din Grecia, Cipru, Croaţia, Belgia, Anglia, Irlanda, Malta, Suedia şi Finlanda. Spre deosebire de cursurile de formare continuă la care, aşa cum spune şi numele, principalul obiectiv al participării este formarea, educarea, învăţarea continuă, în timp ce o vizită de studiu presupune un schimb reciproc de bune practici. Fiecare sistem de învăţământ are şi părţi bune. Oricât de critici am avea tendinţa să fim atunci când vorbim de Romania şi de sistemul de învăţământ, există şi părţi pozitive care merită să le împărtăşim şi altora, altfel spus, avem şi cu ce să ne mândrim. Nu se participă la o vizită de studiu pentru a asculta pasiv ce face un coleg dintr-o altă ţară şi nu se participă nici pentru a veni acasă şi să ne oprim la ideea la noi nu se poate. Asta ştiam oricum, dorinţa de plecare a venit şi din dorinţa de schimbare, nu doar din plăcerea de a călători. Nu sunt un fan al României sau al românilor, ba din contră m-am săturat să văd că România te vrea prost,aşa cum m-am săturat să respir într-o societate care taie aripi.

De câte ori mă gândesc la România îmi amintesc de vorbele lui Cacoveanu …noi astăzi ne dăruim doar ura şi scârba, de ce şi până când Doamne? Dar cum nu e dracu’ atât de negru avem lucruri care se merită spuse. Care sunt ele? De exemplu, săptămâna altfel, pe care majoritatea o detestă – şi totuşi …îl ajută pe elev lucrul făcut cum trebuie? Conceptul e bun, practica ne omoară. De ce? Pentru că am fost educaţi într-un sistem în care între teorie şi practică a existat un abis. Românul face treabă minunată atât timp cât este condus în turmă şi cu biciul. Să ne uităm la acele şcoli în care săptămâna altfel a însemnat vacanţă şi/sau stat acasa – de ce? De unde să ştie profesorul ce să facă creativ, atractiv,pentru elevi şi mai ales util-pentru elev desigur,nu pentru punctajul profesorului? Ar fi asta o scuză plauzibilă în era tehnologiei şi a internetului?

Nu muncim în fabrică şi nu ne permitem să aruncăm elevul ca pe o piesă stricată pentru că depindem de el. Da, depindem de elevul de azi pentru că el va fi cel care va face legi pentru copiii sau nepotii noştrii. Un alt exemplu ar fi studierea disciplinelor socio-umane. Avem oare nevoie de ele sau au doar rolul de a încărca programul elevilor, şi în plus sunt nişte bani aruncaţi de societate pe unii  profesori – ca să aibă şi ei ce mânca? La ce ajută cultura civică? Dar logica? Nu e oare elevul prea tânăr să înţeleagă tainele unor discipline aşa complexe? Dorm elevii la orele de psihologie? Mai au timp elevii de filosofie în ultimul an de liceu, când bacalaureatul este atât de important? Poate doar economia merită atenţie, că doar ne-am vrea cu toţii bancheri, mari businessmen şi dacă nu e să fie, macar bişniţari, bani să iasă.

Întorcându-ne pentru un minut privirea spre trecut, care ar fi răspunsul la întrebarea: ne-au fost nouă utile toate acestea ca elevi, ca indivizi? Chiar deloc? Apare, cu siguranţă, problematica lucrului bine făcut. Profesorii din Romania se bucură de beneficii pe care alţi colegi din ţările UE nu le au. Nu voi intra în detalii de teamă să nu aibă cineva vreo idee şi să distrugă puţinul pe care încă îl mai avem. E adevărat că nu avem un salariu de 3.000 euro, dar e adevărat şi că ne merităm soarta şi că, în general românului îi place să se vaite şi  să spună doar că în România nu se vrea. E adevărat şi că profesorul din România nu munceşte ca cel de afară, nici ca ore de lucru şi nici ca implicare la clasă, şi nu spun doar că am vizitat şi alte şcoli din UE şi am vazut cum se desfăşoară o oră, ci o spun în calitate de individ care a muncit ca profesor afară. Sunt destui care se cuibăresc la catedră şi-şi povestesc viaţa personală sau a colegilor lor şi tot aşa. Trebuie să te supui bunelor practici din şcoala ca să fii integrat, acceptat, ca la oricare alt loc de muncă.

Dar ca şi pasărea phoenix, românul găseşte mereu calea de a renaşte din…cenuşă. Lucrurile pozitive din sistemul românesc de învăţământ pot continua, atât timp cât dorim să vedem şi ce este bun. A susţine că sistemul românesc nu a fost sau nu este bun, înseamnă a recunoaşte că noi, adulţii de azi, crescuţi şi educaţi în România, suntem erori ale sistemului. Nevoia de intra în contact cu alte sisteme rezultă din faptul că avem nevoie să ştim cum merg lucrurile la alţii şi să ne  adaptăm permanent. Acelaşi tratament poate avea rezultate diferite la doi indivizi. La fel şi cu noile tendinţe; se impune ajustarea, adaptarea, integrarea informaţiilor.

Aud adesea întrebarea – La ce bun să ştim cum e la alţii, dacă noi tot săraci suntem? sau comentarii de genul – La programe europene participă doar cei care nu sunt fericiţi, ce să facă dacă nu au familie le este greu şi merg şi ei să se plimbe? Măcar atât. sau De când te-ai întors din vizită cu elevii în ţara X, ai simţit că s-a îmbunătăţit situaţia în şcoală? Dacă oamenii cu studii superioare făcute pe vremea  în care se facea carte gândesc aşa, cum să mai avem pretenţii de la tânăra generaţie? Elevii de azi nu sunt mai proşti decât alţii dinaintea lor, iar generaţiile nu sunt din ce în ce mai slabe. Ci sunt victimele a ceea ce le arăta şi oferă societatea. Pe care cine o formează? Semănăm dezinteres, de-motivaţie, plictis. Ce am putea aştepta să culegem?

Aşa cum profesorul se multumeşte să spună că nu poate aplica la un program de finanţare internaţională ba că nu ştie engleză, ba că nu ştie site-ul, ba că nu ştie unde să caute, ba că nu ştie cum să completeze, ba că de fapt toţi sunt răi şi pe el nu-l învaţă nimeni cum să facă, tot aşa şi elevul se multumeşte să ridice din umeri şi să spună nu ştiu sau nu pot, când de fapt este nu vreau. Dacă adultul secolului XXI asta înţelege, ce pretenţii să avem de la elevi? Este nevoie să adaptăm informaţia primită la nevoile şi posibilităţile noastre, să prelucrăm informaţia încât să beneficieze instituţia la care lucram, profesorii, elevii şi comunitatea în care trăim.

Este adevărat că de multe ori ne simţim sau chiar suntem prea mici pentru a schimba ceva, pentru a implementa  o idee, chiar şi pentru a convinge colegii să ne asculte  5 minute în care să le vorbim despre importanţa participării la oricare din programele LLP. Dar … să nu mai fie oare valabila zicala Cum îţi aşterni aşa dormi? În continuare voi împărtăşi, cu cei care au timp şi răbdare să citească, din ceea ce am învăţat eu la început de aprilie 2013 când am avut şansa de a participa la o Vizită de Studiu, din cadrul Programului Transversal – Acțiunea cheie 1.1, prin Programul de Învățare pe Tot Parcursul Vieții. Din multe modele de bune practici cred că este interesant de prezentat proiectul E-team care se desfăşoară în Germania din 1994; iar în prezent sunt implicate 19 şcoli.Scopul principal este a economi energia în şcoli.Reţeta succesului acestui proiect este:

Crearea de reţele de comunicare între toţi actorii implicaţi (reprezentanţii comunităţii locale/ regionale, directori de şcoli, profesori, elevi);

  1. Crearea de campanii de promovare cât mai atractive;

  1. Combinarea efectelor economice cu cele ecologice;

  1. Suportul tehnic şi educativ oferit de autorităţile locale;

În fiecare şcoală participantă la proiect există  o echipă de elevi coordonată de – profesori care au susţinerea directorului unităţii şcolare. (Logic – că doar peştele de la cap se împute!) Fiecare echipă trebuie să găsească o soluţie cum să economisească mai multă energie, cum să-şi convingă colegii, cum să atragă atenţia asupra acestui lucru – de la postere, interviuri, postări pe site-ul şcolii, semne, etc. Urmează apoi competiţia între clase/ şcoli. Competiţia atrage mulţi elevi, premiile fiind foarte atractive – participarea la conferinţe internaţionale, schimburi între elevii şcolilor din Europa, excursii în Kumamoto, Stockholm, Bruxelles, Viena, etc. Credea cineva că pe străin nu-l motivează banul? Proiectul se bucură de un mare impact mai ales în cadrul şcolilor vocaţionale şi tehnologice. Elevii văd aplicabilitatea în viaţa reală a ceea ce învaţă la şcoală.

Cei care participă la proiect primesc certificate care atestă implicarea lor reală. Cât despre beneficiile personale nu cred că se pot măsura. Oferind şansa unui elev de liceu, mai ales dintr-o şcoală cu profil tehnologic, să facă ceva,să se implice, este o temelie necesară în conturarea personalităţii lui. În primul rând, prinde încredere în el, văzând că profesorii şi alţi membri din comunitate îi dau credibilitatea să facă ceva. Prinde curaj (a nu se confundă curajul cu tupeul), devine motivat să facă ceva, îşi dezvoltă creativitatea – în realizarea unui poster pentru cei de vârsta lor sunt de cele mai multe ori mult mai creativi decât orice adult ( ca să nu mai menţionăm că majoritatea adulţilor implicaţi în sistemul de educaţie nu au abilităţi IT), învaţă să lucreze în echipă – unde va lucra în viitor?

Nu in echipă? Nu într-o comunitate? Dar ce să-i învăţăm pe elevi când noi am învăţat când ne aflăm în faţa lucrului împlinit? Când am crescut cu meseria se fură, nu se învaţă şi cu tactica pumnului în gură, de unde să ştim cum să-i formăm pe alţii într-un alt mod? De ce un astfel de proiect pentru România? Pentru că ar revoluţiona modul în care este perceput învăţământul tehnic la nivel naţional! E un punct de pornire în a schimba ideea că la grupurile şcolare merg doar proştii. Oricât de denigrată ar fi imaginea profesorului în societatea românească, întotdeauna elevul îl va lua ca model în viaţă. Că este un model bun sau rău depinde de fiecare.

E adevărat că dragostea de elevi – sau de orice fel ar fi ea – trece prin stomac. Şi totuşi de ce să mai facă profesorul încă o activitate tot în timpul liber? Şi iar gratis? Din acelaşi motiv pentru care a ales sa fie profesor.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *