Frica de Dumnezeu

Sentimentul de teamă faţă de fiinţa divină există dintotdeauna. De fapt, avem impresia că primim, odată cu venirea noastră în lume, acest sentiment, care ne determină să fim oarecum rezervaţi, atunci când trebuie să acţionăm. Teama face parte din noi, este obstacolul pe care îl găsim în drumul nostru întreaga viaţă, obstacol care ne poate motiva, ori, dimpotrivă, ne poate inhiba. Frica de Dumnezeu implică un adevărat proces mental, care se activează ori de câte ori firea umană încearcă să-şi depăşească limitele normalităţii. Atunci când o valoare morală este în pericol de a fi încălcată, frica intervine asemenea unei stavile impenetrabile, atenţionând mintea că, trecerea dincolo de această graniţă va aduce cu ea suportarea consecinţelor. Propria noastră conştiinţă devine păzitorul de nădejde al regulilor morale de căpetenie, care trebuie respectate cu sfinţenie.

Perceperea divinităţii diferă de la individ la individ, şi astfel, frica va exista cu adevărat în mintea aceluia, ori nu. În Vechiul Testament, de pildă, Dumnezeu era înţeles ca fiinţa supremă, ce îi pedepsea aspru pe aceia care încălcau Decalogul. Cele 10 porunci, pe care Moise le-a primit direct de la Dumnezeu, reprezentau codul moral fundamental al oamenilor de atunci. Încălcarea lui însemna rea-voinţă şi aceste fapte rele se pedepseau extrem de aspru. Ca să nu mai spun de Legea Talionului: Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte, care însemna totul în acele vremuri. Judecata omenească era la fel de fermă şi de dură ca cea divină. Păcătoşii erau constrânşi în fel şi chip, astfel încât să nu mai greşească şi altă dată. Aşa aveau întipărită în conştiinţă frica de Dumnezeu, Cel care tuna şi fulgera cu pedepse asupra tuturor celor care păcătuiau. Fiecare poruncă dată lui Moise reprezenta indicele esenţial în viaţa fiecărui om. Abaterea, chiar şi foarte neînsemnată, de la vreo poruncă, aducea cu ea un noian de suplicii, aşa încât, cei în cauză, deveneau complet nefericiţi.

Pe de altă parte, în Noul Testament, aceeaşi divinitate este percepută altfel: un Dumnezeu al iubirii şi al iertării, Cel care se înduplecă dacă păcătosul regretă greşelile săvârşite; Cel care iartă păcatele făcute cu voie sau fără voie, cu ştiinţă sau cu neştiinţă. Conceptul de păcat este aprofundat acum, astfel încât doar simpla intenţie rea devine condamnabilă. Este uşor să greşim, dar ni se acordă şansa de îndreptare a vieţii, prin căinţă sinceră şi săvârşirea faptelor bune cu smerenie şi inimă curată. Dumnezeu este fiinţa corectă, dar şi generoasă, care, fiind înduioşat de adânca părere de rău a celui păcătos, îl iartă şi îl consideră din nou un fiu al său, având posibilitatea certă de a intra în împărăţia Sa, unde să vieţuiască alături de îngeri şi sfinţi. Mai mult, unii dintre păcătoşi pot deveni chiar sfinţi, printr-o vieţuire departe de păcat, în puritate, modestie şi iubire desăvârşită faţă de semeni şi de Dumnezeu. De altfel, o viaţă trăită după modelul Lui Hristos este bineplăcută de Dumnezeu, iar răsplata va fi pe măsură. Cei drepţi, care trăiesc în frică de Dumnezeu, respectând poruncile divine, omeneşti şi pe cele bisericeşti, se vor bucura de vederea divinităţii şi de un loc de cinste în raiul binecuvântării, nelipsindu-le ceva, fiind pe deplin fericiţi.

Aşadar, frica de Dumnezeu zideşte sufletul, îl fortifică şi îl ajută pe om să păşească pe un drum drept, avându-L în permanenţă pe Hristos alături, fiind ferit de tulburări şi de necajuri foarte grele. Un astfel de om este un model pozitiv, o persoană care pune mai presus de orice voia Lui Dumnezeu, şi nu pe a sa.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *