Memento mori!

Această expresie latinească sună oarecum searbăd faţă de traducerea ei în româneşte: Adu-ţi aminte că vei muri! Sfinţii Părinţi trăiau şi respirau cu aceste cuvinte, fără de care nu s-ar fi putut ridica spre ceruri. Scopul lor unic în viaţă era desăvârşirea spirituală, pentru care se luptau zilnic cu ei înşişi, cu patimile, cu gândurile, care le asaltau mintea neîncetat şi încercau să le distragă atenţia de la ţelul suprem.

Pentru noi, cei de azi, gândul la trecerea dincolo este aproape inexistent, sau inutil. Psihologic vorbind, nici nu este indicat să ne gândim la moarte, pentru a ne putea trăi viaţa aşa cum vrem, fără nicio reţinere, fără îngrădiri de niciun fel. Dacă am gândi precum Sfinţii Părinţi, am fi mereu pesimişti, posaci, trişti, introvertiţi şi ne-am izola de lume. Oare aşa să fie? Îndrăznesc să spun că NU este nicidecum adevărat. Aceste sfaturi, reprezintă, de fapt, un pretext pentru a putea face aproape orice, adică, pentru a trăi clipa, fără vreun regret. Dar experienţa şi statisticile au demonstrat că oamenii care au o viaţă dezordonată, dezechilibrată sunt măcinaţi atât de mult de păreri de rău, încât ajung nişte epave umane şi mor singuri, grav bolnavi, părăsiţi de rude şi de prieteni. La celălalt pol sunt oamenii aşezaţi, împăcaţi cu sine şi cu ceilalţi, care trăiesc după nişte cutume străvechi, dar sănătoase, aşa încât, au parte de un sfârşit lin, alături de cei dragi, care i-au iubit toată viaţa. Chiar şi după ce pleacă într-o altă lume, cei rămaşi aici le păstrează amintirea vie, ca pe ceva sfânt, respectând toate ritualurile, săvârşind obiceiurile vechi de mii de ani, care au ca scop dobândirea odihnei veşnice întru Domnul.

Un pic de exerciţiu spiritual, nu poate face rău nimănui. E ca o ploaie răcoritoare de vară, când ne simţim toropiţi de căldura de afară şi nu căutăm decât puţină umbră. Astfel, gândul că într-o zi vom părăsi această dimensiune este foarte benefic şi nu este decât simpla realitate. Ce să mai spunem că, unii copii, în inocenţa lor, se întreabă: Când mori, te mai trezeşti? Filosofic, nu? Răspunsul adulţilor nu-i frapează, dimpotrivă, ei conştientizează ceva ce înţeleseseră deja, chiar dacă cei mari au tot încercat să evite o discuţie pe această temă. Noi, adulţii, credem că cei mici sunt prea necopţi ca să înţeleagă ceva din problemele esenţiale ale existenţei, însă ne înşelăm.

Copiii sunt foarte inteligenţi, foarte perspicace, foarte capabili de multe lucruri, la care noi nu ne-am fi gândit, când aveam vârsta lor. Generaţia actuală este cu mult deasupra noastră. Avem în faţă minţi geniale, tineri de valoare, cei care vor schimba societatea şi mersul ei. Însă tradiţiile, obiceiurile, credinţa, nu se vor schimba, fiindcă vor exista mereu adepţi, care vor transmite generaţiilor viitoare această zestre spirituală inestimabilă.

Deci, oricât de bine sau de rău ne-ar fi, să nu uităm că nu vom moşteni pământul, că vom pleca departe, aşa cum am venit: goi, ca în pântecele maicii noastre. Tot ce am adunat de-a lungul vieţii va rămâne aici, fiindcă nu vom avea nevoie de nimic dincolo. Vom lua cu noi doar sufletul, cel încărcat de fapte bune sau rele, de bucurie sau de amărăciune, de fericire sau de regret, căci, aşa cum a fost viaţa noastră vremelnică, tot aşa va fi şi răsplata. De aceea, se cuvine să reflectăm cu luare-aminte la clipa despărţirii de trup şi la cei care nu mai sunt, fiindcă va veni timpul când ne vom afla faţă în faţă cu propria conştiinţă, neavând unde şi cum să ne mai ascundem. Ea va cântări întreaga noastră existenţă şi astfel ne vom putea afla odihna de veci, sau, dimpotrivă, chinul fără de sfârşit, datorită acţiunilor, gândurilor sau vorbelor din timpul vieţii pământeşti.

Gina Moldoveanu (Brăila)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *