Semnificatia sarbatorii Pascale la crestini

SEMNIFICAŢIA SĂRBĂTORII PASCALE LA CREŞTINI (II)

Creștinii au dat numele acestei zile de vineri și  „Vinerea Mare” sau „Vinerea Patimilor lui Cristos”. Pentru că în această zi, Cerul, Pământul și Adâncul, au fost martore la cele mai groaznice bătălii din istoria omenirii. Oricâte lupte, războaie, bătălii umane, crucificări au existat de-a lungul anilor, despre niciunul istoria nu pomenește atât de mult. Și la niciunul nu s-a întunecat Cerul de durere în mijlocul zilei, devenind dintr-o dată, întuneric.

Despre niciun război din lume nu se vorbește atât de mult cât se vorbește despre bătălia spirituală care a avut loc pe Dealul Golgotei. Niciun cutremur de pământ, nicio catastrofă sau uragane, erupții ale vulcanilor, nu au înspăimântat Iadul așa cum a făcut-o jertfa lui Iisus. La jertfa Sa, nu doar pământul a fost zguduit din temelii, ci întreg Cerul a plâns de durerea Fiului celui Sfânt. Dar mai mult, locuința morților și adâncul s-au cutremurat, s-au înspăimântat. Sunetul ciocanului care au bătut cuiele în crucea de pe Calvar, a răsunat nu doar pe întreg pământul, ci l-au auzit și morții din morminte și chiar demonii și-au dus ghiarele la gură de furie și frică recunoscând în fiul dulgherului din Nazaret pe Însuși Fiul lui Dumnezeu. Durerea morții Sale, a fost simțită nu doar de Maria, mama Domnului Iisus sau de către prietenii Săi apropiați.

Durerea morții a fost simțită de inima de Tată a lui Dumnezeu, dar și de cei care au „adormit” cu speranța că într-o zi vor fi scăpați din locuința morții. Atât de tare au răsunat cuiele pe Golgota, încât patriarhii „ trezindu-se” din somnul lung,   au recunoscut în El pe Mesia, Fiul lui Dumnezeu. Nu au existat vreodată torturi mai mari ca cele de pe Golgota. De aceea, ziua morții lui Cristos a fost numită de către Bărinții Bisericii, „Vinerea Mare” sau „Vinerea Patimilor”. Oricât am încerca să înțelegem evenimentele care au avut loc cu două mii de ani în urmă, tot nu vom putea înțelege deplin.

Ziua de vineri, a fost ziua marilor evenimente care au fost numite de către teologi, stadii ale suferinței Domnului Iisus. De exemplu: În cartea Evanghelistului după Matei, citim: „Iisus a început să se întristeze” (Matei 26:37) Tristețea lui Iisus reprezintă primul stadiul al suferințelor Sale. Noaptea de joi spre vineri, Domnul Iisus a mers cu o parte din ucenicii Săi în Grădina Ghetsimani ca să se roage. Aici, sufletul lui a atins o stare maximă de întristare, încât la un moment dat a spus: „Tată, dacă este cu putință, îndepărtează acest pahar de la mine. Dar totuși, nu cum voiesc Eu, ci voia Ta să se facă, Tată”.

Știind că va fi dat pe mâna judecătorilor, bătut și crucificat, omul Iisus Cristos, pentru o clipă se văzuse neputincios de a „bea paharul”. Însă, nu s-a opus cu nimic împotriva Tatălui care l-a trimis cu un scop bine determinat pe pământ. Dacă Omul Iisus, ar fi refuzat să urce Calvarul, Satan ar fi avut de câștigat, întreg Iadul, ar fi jubilat că l-a învins pe Mesia făcându-l să renunțe la planul de salvare al omenirii. Și aceasta aștepta Satan. Să-l vadă pe Iisus învins.

Însă, Iisus a fost ascultător, acceptând să își ducă crucea până la moarte. Dacă copii noștri ne-ar ruga să le împlinim o anumită dorință, probabil că noi, părinții, la început reflectăm asupra dorințelor copiilor noștri. Însă când copilul începe să insiste și să plângă rugându-ne cu glas atât de duios, desigur, că inima celor mai multi părinți, cedează îndeplinind până la urmă rugămintea fiului sau fiicei lor. Oare, cât de mult a trebuit să sufere Dumnezeu văzându-și Fiul rugându-se cu lacrimi amare în Grădina Ghetsimani, iar El a trebuit să își întoarcă fața de la el ca să nu-i îndeplinească această rugăminte lăsându-l să-Și bea paharul suferințelor?

Noaptea de joi spre vineri, El a fost prins de către ostași și dus înaintea Marelui Preot Caiafa. Acolo, este legat la ochi, batjocorit de nenumărate ori, scuipat, lovit peste față și îmbrâncit. În curtea lui Caiafa, Iisus trăiește al doilea stadiu al suferințelor Sale. Și câte încă avea să mai îndure până la înviere?

De la Caiafa, l-au dat pe mâna dregătorului Pilat din Pont. În ziua de Paști, Pilat avea obiceiul să elibereze câte un întemnițat. Pe atunci, aveau în lanțuri un tâlhar numit Baraba care a ucis, a jefuit și toată lumea se temea de el. Pilat a cerut poporului să aleagă între Cristos și Baraba. A lăsat poporul să hotărască pe cine să condamne la moarte. Poporul orbit de răutate și sub influența preoților, a cerut să-l elibereze pe Baraba iar pe Iisus cel sfânt, cel neprihănit, cel nepătat, care vindecase multe boli și binecuvântase multe chipuri de copii, a trebuit să fie condamnat la moarte. Condamnarea lui Iisus la moarte este numită al treilea stadiu al suferințelor Mântuitorului.

Al patrulea stadiu, a fost punerea Sa la stâlpul infamiei și bătut. Biciuirea este cel mai oribil lucru. Istoricii susțin că neputința lui Iisus de a-și purta crucea, s-a datorat desigur, acestei crude pedepse. Proroocii din vechime, au spus: „Dar el era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre, pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El și prin rănile Lui suntem tămăduiți.”

Probabil că cineva se va întreba: „ce păcate a făcut un nou născut sau un copil ca să fie iertat și mântuit?” Indiferent că ești copil, tânăr sau bătrân, toți ne naștem cu un păcat în noi. Acel păcat Adamic despre care Apostolul Pavel spune că: „în păcat m-a zămislit mama mea și în păcat m-am născut”. Purtăm în noi păcatul neascultării. L-am moștenit din generație în generație și îl transmitem copiilor, copiilor noștri. Oricât de mult vom nega că nu avem păcat, nu este decât o mare minciună și o înșelătorie diavolească.

Pentru păcatul omenirii, dar și pentru propriul nostru păcat din viața noastră personală, Dumenzeu și-a trimis Fiul să poarte crucea pe care urma să fie răstignit. Lăsându-se zdrobit de liderii bisericești și politici, răstignindu-se pentru păcatul omenirii, pentru păcatele noastre, Domnul Iisus ne-a acordat mântuirea, salvarea sufletului nostru de la moarte veșnică. Desigur, că se vor găsi destui atei sau persoane care împărtășesc alte convingeri spunând că după moartea fizică, sufletul intră și el în descompunere sau anihilare.

Al cincilea stadiu al suferintelor, a constat în aceea că I s-a dat să îmbrace o haină stacojie, I s-a înfipt o cunună cu spini pe frunte și I s-a dat o trestie în mână, bătându-și joc de El. Mulți încă, în zilele noastre mai repetă această bătaie de joc la adresa Mântuitorului, chiar dacă se numesc creștini. Oare, câte înjurături, câte ocăruri și câte defăimări nu aducem la adresa lui Dumnezeu, ori de câte ori planurile noastre nu sunt după cum vrem noi. Când suntem supărați, când suntem nervoși, alegem mai degrabă să Îl injurăm decât să-L chemăm în ajutorul nostru. Deseori, prin comportamentul nostru, punem într-o lumină rea Numele lui cel Sfânt bătându-ne astfel joc de El.

Răstignirea este al șaselea stadiu al suferințelor lui Iisus. A fost pus să urce pe drumul pietros și prăfuit, numit Via Dolorosa. Lemnul greu al crucii, fusese prins de umărul Lui, iar el, încet, încet își crioa drum printre mulțime, spre Golgota, unde trebuia să aibă loc răstignirea. La un moment dat, povara grinzii de lemn și istovirea fizică, îl doboară. Încearcă să se ridice, dar cade din nou în țărână. Și iar încearcă să se ridice, dar nu reușește. Atunci, din mulțime, este pus un bărbat din Cirena, pe nume Simon să îi ducă crucea. Când simțim că uneori problemele noastre devin din ce în ce mai grele, când povara noastră devine împosibilă de dus, când simțim că uneori de prea multă durere ne prăbușim, atunci, El trimite ajutorul Său, iar noi numim acești „Simoni din Cirena”, simplu: Îngerii lui Dumnezeu.

Ajunși pe Golgota, crucea este lăsată jos, iar Iisus, așezat deasupra grinzii de lemn, brațele îi sunt întinse și cu câte un cui gros, bătut adânc, I se străpunge mâna. Aceasta este una din cele mai groaznice lupte din câte au existat vreodată sub cer și reprezintă al șaptelea stadiu al luptei lui Cristos. După ce ambele mâini au fost străpunse, Cristos este ridicat cu frânghii, partea transversală a crucii este legată sau bătută în cuie de cea verticală, pe care în cele din urmă se fixează un mic suport pentru corp, străpungându-i picioarele amândouă.

Ridicat în bătaia soarelui, setos, bătut, șiroind de sânge, acoperit de răni și expus privirilor mulțimii, Iisus oferă o priveliște sfâșietoare. El trăiește ceasuri întregi de durere a întregului Său trup. Brațele îi sunt vlăguite, iar noianul de crampe simte cum îi rupe mușchii, pielea de pe spate simte rupându-I-se. Apoi, dintr-o dată, începuse un alt chin. O durere cumplită în adâncul pieptului, pe măsură ce sângele începe să comprime inima. Cristos este torturat de o sete cumplită, fiind conștient de batjocura celor care trec pe lângă cruce

Și oricât de mult aș încerca să descriu durerea lui Iisus, tot nu ar fi deajuns. Au încercat poeții, scriitorii, actorii prin filmele lor să descrie o parte din suflerințele Domnului, dar cu tot efortul lor, tot nu au reușit să redea îndeajuns. Pentru că niciun poet din lume, nici un scriitor, actor, nu au stat în locul lui ca să  lupte nu doar cu durerea fizică dar mai ales cu durerea spirituală. În momentele acelea, Domnul Iisus s-a confruntat cu al optulea stadiu al suferințelor Sale.

„Eli, Eli, Lama Sabactani?” Strigătul plin de durere, „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” este al noulea stadiu din șirul lung de suferințe suportate de El într-o singură zi.

Cuvintele acestei întrebări exprimă momentul culminant al patimilor Sale pentru o lume pierdută. Strigătul Său, „Eli, Eli, Lama Sabactani?”exprimă despărțirea de Dumnezeu în locul omului păcătos și instituirea Noului Legământ.

Aici, durerea, suferința, ating cel mai înalt grad al suferințelor Sale, El este zdrobit pentru fărădelegile noastre, dându-se pe Sine ca preț de răscumpărare pentru omenire. Moare părăsit de noi, ca noi să nu mai fim niciodată părăsiți de El. Astfel, noi suntem izbăviți de păcatele noastre prin suferințele Lui.

Al zecelea stadiu al suferințelor, este acela când Iisus a strigat iarăși, rostindu-și cuvintele cu glas tare: „S-a isprăvit!” Acest strigăt reprezintă sfârșitul patimilor Sale și desăvârșirea lucrării Lui mântuitoare. Datoria pentru păcatul nostru a fost plătit din plin, iar planul de salvare și-a aflat temelia după ce rostește o ultimă rugăciune: „Tată, în mâinile Tale îmi încredințez Duhul”.

Acestea au fost patimile Domnului Iisus Cristos care a venit în lumea noastră să se răstignească pentru noi. Toate aceste evenimente, au avut loc în ziua de vineri. De aceea, creștinii au numit această zi, „Vinerea Patimilor” și „Vinerea Mare a Paștilor”.

Trupul lui Iisus, după ce a fost luat de pe cruce de către Iosif din Arimateea, a fost pus în mormânt, vineri seara, înainte de apusul soarelui, când începea Sabatul și toate activitățile încetau. Trupul Său a stat în mormânt pe tot timpul Sabatului. Duminică devreme, femeile, mergând la mormânt, au văzut că piatra care acoperea intrarea mormântului fusese dată la oparte. Speriate, au crezut că soldații îi furaseră trupul sau grădinarul îl pusese în altă parte.

Dar un Înger, le-a spus că Iisus nu era acolo. Înviase precum a spus. În aceea dimineață, femeile care mersese la mormântul Domnului, primiseră cea mai importantă misiune care existase până atunci. Ele trebuiau să ducă cel mai important mesaj. Erau aducătoare de cea mai minunată veste. Să meargă în cetate și să spună ucenicilor că Iisus era viu.

Învierea lui Iisus este unul din cele mai însemnate adevăruri centrale ale Evangheliei. Importanța învierii lui Cristos, pentru cei care cred în El, dovedește că El este Fiul lui Dumnezeu ( Romani 1:4). Învierea este dovada judecății viitoare a celor care nu cred în numele Lui. Ea este temelia dată de către Cristos, a Duhului Sfânt și a vieții spirituale a credincioșilor Săi, ca și pentru slujirea Sa cerească.

Învierea Domnului Iisus face accesibilă prezența lui Cristos și a Duhului Său asupra păcatului în viața de zi cu zi. Învierea lui Iisus a fost reală, a fost în trup și a fost o înviere unică. Au mai existat cazuri când sufletele s-au reîntors în corpul pe care abia îl părăsise. Dar nicio înviere din lume nu a avut semnificația și unicitatea învierii lui Cristos.

Dumnezeu ne iubește atât de mult, încât nu vrea să pară niciunul. Ci fiecare să creadă în jertfa mântuitoare pentru salvarea sufletului Său. Credința și mântuirea, este personală. El nu forțează pe nimeni să creadă în El. Iar cei care cred, nu au dreptul să facă din aceasta un motiv de laudă deșartă sau să-și privească pe aproapele său cu mândrie.

În această zi și nu doar astăzi, sărbătorim și noi împreună cu ucenicii și femeile care au fost la mormânt, învierea Domnului Cristos. Dumnezeu și-a arătat harul și mila asupra noastră, de aceea L-a trimis pe Fiul Său să pătimească pentru nelegiuirile noastre ca să avem viața veșnică crezând în jertfa Sa.

Cristos a Înviat!

Ligia-Gabriela Janik (Aldinghen – Germania)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *