Granitele unui spatiu imaginar infinit, in proza banulesciana

Definit, în general, spaţiul imaginar este spaţiul prezent în imaginaţia fiecărui scriitor, un loc ascuns de privirile indiscrete ale celor din jur, individualizat şi încărcat de mistere. Acest univers este transpus într-o manieră personală în scrieri, schiţând acea notă de unicitate a unui scriitor. Locul unde au loc tensiuni puternice venite din interior sau exterior, devine spaţiul cărţii în care se desfăşoară evenimentele. Inventarierea unor locuri care nu aparţin, în mod cert realităţii, ţine de creativitate care conduce la realizarea de opere artistice.

În mod cert este greu de oferit o definiţie a spaţiului imaginar deoarece include fantasticul dar şi zonele învecinate, ca de pildă inefabilul, feericul sau miraculosul.

Imaginarul la scriitorul menţionat rezultă, în mod clar şi limpede, tocmai din utilizarea unor simboluri, imagini sau metafore care lasă perspectivele interpretării deschise în multiple variante fără a anula sau îndepărta orice părere sau opinie pro sau contra.

Nuvelele și romanul lui Ştefan Bănulescu descriu un teritoriu imaginar original. Evident, punctul de plecare nu poate fi decât realitatea pe care o analizează și căreia îi adaugă o notă personală. Credințele populare străvechi pe care scriitorul le sesizează, le analizează, ca mai apoi să le cizeleze și să le transforme după propria sa voință, ceea ce denotă o bună cunoaștere a tradițiilor și obiceiurilor românești din zona Bărăganului. Compune totul cu grijă, iese subtil din binecunoscutele tipare ale realității fără ca cititorul să bage de seamă, având grijă, în același timp, la elementele de detaliu care induc un univers mustind de semnificații.

Spațiul imaginar presupune fantasticul sau zonele în vecinătatea acestuia, ca de pildă, straniul, miraculosul sau inefabilul. Astfel observat, fantasticul constă într-o artă mai elaborată decât miraculosul, oferind creaţii epice în care extrema minuţiozitate a realismului este însoțită de o densitate poetică şi de nuanţe psihologice dintre cele mai diverse, în timp ce basmul propune un realism mult mai pitoresc decât precis, psihologia este aproape absentă iar acţiunea propriu-zisă, fără profunzime.

La Ştefan Bănulescu atât în nuvele cât şi în roman glisarea din spaţiul profan, obişnuit spre cel imaginar este insesizabilă, în sensul că nu realizăm că ne aflăm, de fapt, în miezul altui univers. Semnele noului, fie că este vorba de căldura dogorâtoare sau apa care se revarsă în puhoaie, sunt înglobate în chip firesc în ţesătura narativă, astfel încât senzaţia de frică le cuprinde instantaneu pe cei care caută o bucată de pământ să-l îngrope pe băiatul decedat. Pe fondul realităţii îşi fac apariţia elemente care aparţin perimetrului imaginar. Nu putem delimita clar realul de imaginar, doar îl putem intui, pentru că cele două sunt strâns legate una de alta şi se presupun reciproc.  Nu se poate şti unde se termină realul şi începe alt univers, ci doar facem simple presupuneri cu ajutorul semnelor prezente în texte.

Imaginarul se manifestă la Ştefan Bănulescu atât la nivelul naraţiunilor, cât şi la nivelul construcţiei personajelor. Scriitorul creează un spaţiu geografic imaginar în câmpia Dicomesiei, unde sunt situate oraşele Metopolis sau Mavrocordat sau departe de privirile indiscrete ale oamenilor Insula Cailor. Tehnica folosită în textele bănulesciene alternează pasajele descriptive cu cele narative, semnul unei coerenţe a textului, fără a crea iluzia de fantastic. Această alunecare este bine regizată de Ştefan Bănulescu care inventează nume de sate, ca de pildă Glava sau prescurtează substantivele: F. Personajele prin numele atribuite devin purtătoarele unor semnificaţii aparte. Numele Iepei-Roşii din Cartea de la Metopolis vine de la părul ei roşu şi picioarele lungi. Chiar şi substantivul care denumeşte oraşul Metopolis subliniază o realitate de gradul al doilea. Lumea proiectată se camuflează ingenios în spatele realităţii.

Scrierile bănulesciene nu respectă aşa-zisele „norme” impuse de Tzvetlan Teodorov sau de Roger Callois dar nici de renumiţii teoreticieni ai fantasticului, ca de exemplu, Sergiu Pavel Dan sau Ioan Vultur. Textele lui Bănulescu aduc o perspectivă nouă şi în acelaşi timp originală care creează un teritoriu, mai bine zis un regat, un ţinut imaginar.

Imaginarea unei întâmplări excepţionale în acest perimetru de la Dunăre, se realizează prin transfigurarea mitică a realităţii.

O altă nuvelă La curtea ospăţului înscenează un parastas. Să sondezi alt perimetru, să transformi realitatea integrând o serie de motive, ca de pildă, motivul celor trei fraţi sau motivul pierderii identităţii devine un act de o  originalitate incontestabilă.

Fie că devin simboluri ale câmpiei (cocoşul, salcâmul), sau simple motive purtătoare de semnificaţii, acestea schiţează un teritoriu imaginar complex. Lumea imaginară i-a naştere din realitatea de toate zilele existentă în nuvele şi roman.

Oglinda oferă o imagine deformată a realităţii. Pe acest lucru mizează şi personajul din nuvela Masa cu oglinzi, pe un o lume imaginară construită pe real. Cu ajutorul unor motive şi simboluri se realizează spaţiul imaginar, iar tehnica ambiguizării îşi aduce din plin aportul. Ambiguitatea, ezitarea  generează fantasticul.

Fie că sunt oraşe, ca de exemplu Mavrocordat, Metopolis sau insule (Insula Cailor) sau doar imagini integrate în nuvele, imaginarul poartă însemnele realităţii.

Paula Mihaela Stegărescu (Buzau)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *