Filosofia sarbatorilor

Chiar din noiembrie, oamenii par cuprinşi de sărbătoare, şi fac tot ce le stă în putere pentru a avea orice pe masa de Crăciun şi de Anul Nou. Unii pleacă foarte departe de casă, spre destinaţii deosebite, vrând, parcă, să uite de ei înşişi şi de tot ceea ce s-a petrecut în 2014. Alţii, preferă să rămână în ţară, cu familia şi prietenii, bucurându-se de pomana porcului şi de frumoasele obiceiuri de sărbători. Unde este mai plăcut decât acasă? Totuşi, spun unii, că acasă este acolo unde te simţi bine. Este gândirea omului modern, capabil să se rupă de rădăcinile sale, să nu mai privească deloc înapoi, şi să trăiască după propriile lui reguli şi cutume. Orice ar însemna aceasta, pentru câţiva dintre semenii noştri, nu este tocmai bine. Oamenii care îşi conduc viaţa după valorile morale şi consideră că cel mai important este sufletul, ştiu că lucrurile materiale sunt efemere, la fel ca toate bucuriile nevinovate cu prilejul sărbătorilor.

A avea o masă îmbelşugată şi a sta acolo până când ţi se face rău de atâta mâncare şi băutură, este jalnic. În timp ce ne îmbuibăm cu de toate, milioane de oameni mor de foame, de frig, răpuşi de boli necruţătoare. Ei nu au avut parte în această viaţa de nici cel mai mic lux, fiindcă s-au născut săraci şi nu au reuşit să depăşească această situaţie deplorabilă, chiar dacă s-au străduit enorm. Eforturile lor au fost spulberate de fiecare dată, din motive personale, ori datorită unor factori externi, cum ar fi, anumite legi.

Aici trăiesc oameni care se luptă cu sistemul sanitar, de exemplu, ca şi cum s-ar lupta cu morile de vânt. Mamele au copii bolnavi, iar tratamentele pentru însănătoşirea lor sunt atât de costisitoare, încât, chiar dacă şi-ar da şi viaţa, tot n-ar reuşi să le cumpere. În felul acesta, suferă cumplit, atât părinţii, cât şi ei, defavorizaţii acestei ţări europene. Ne mândrim cu faptul că suntem români şi facem parte din Uniunea Europeană şi din NATO, dar suntem săraci şi marginalizaţi de compatrioţii noştri, care ar trebui să ne poarte de grijă. Ei şi-au asumat responsabilitatea ţării acesteia, responsabilitatea cetăţenilor ei, dar nu prea le pasă de existenţa lor. Pot muri în sărăcia lor, căci nu au ce să le facă. Aşa este sistemul, bolnav, deci, nu există şanse de a scăpa cu viaţă.

În jurul nostru plutesc imagini strălucitoare, prin care, cineva, doreşte să ne inoculeze ideea că totul este în ordine, că nu există niciun pericol, că viaţa trebuie trăită cu intensitate, că putem face tot ce ne trece prin cap, deoarece suntem liberi, că putem fi atei, fiindcă nu se va întâmpla nimic şi, astfel,  nu va trebui să dăm socoteală pentru faptele noastre la apusul vieţii. Să fim îndrăzneţi, să nu ne temem de nimic, să punem în aplicare toate ideile geniale, să nu privim înapoi, să nu avem regrete, să fim optimişti în permanenţă! Iată crezul omului modern, crezul care aduce fericirea trecătoare, cea care se ofileşte şi piere la cea mai mică încercare spirituală.

Astfel de oameni au o forţă interioară incredibilă, fiind cumva conectaţi la o sursă de energie ştiută numai de ei. Prin felul cum gândesc şi acţionează, demonstrează faptul că sunt imuni la orice fel de atac. Cumva, ar trebui să ne molipsim şi noi de optimismul lor infinit. Să facem cum spunea Sf. Vasile cel Mare: Să fim precum albinele, care culeg nectarul mai multor flori. Da, însă cum rămâne cu propriul nostru crez, cu propria identitate, cu valorile morale şi, mai ales, cu răspunsul, pe care va trebui să-l dăm atunci când vom păşi în eternitate, pentru toate gândurile, cuvintele şi faptele noastre?

Iată, de pildă, cum trăiesc monahii: au renunţat la plăcerile trecătoare, abandonându-se rugăciunii şi meditaţiei. Am putea spune că nu au curajul să înfrunte viaţa, şi de aceea s-au izolat? Sau că, sunt prea slabi, ca să trăiască într-o societate dură? Ori că, în felul acesta îşi irosesc existenţa în van? Sau că, susţin un crez, care nu există decât în mintea lor? Chiar dacă ar fi aşa, aceasta este alegerea lor! Nimeni nu-i obigă să trăiască în singurătate. Cu toate acestea, viaţa lor este tihnită, dar deloc uşoară. Şi ei trebuie să înfrunte anumite încercări, greutăţi de tot felul, însă nu cedează, fiind convinşi că totul se petrece pentru întărirea lor spirituală.

Dacă ar fi posibil, poate că omul ar experimenta toate felurile de trăiri. Însă i-ar fi de folos? Să presupunem că cineva ar fi atât de longeviv, încât ar putea să trăiască şi ca mirean, apoi ca monah. Sau invers. Ce s-ar întâmpla? Cu ce s-ar alege la final? Ar reuşi să descopere adevărul suprem? Ar fi convins de acesta? Ar ajunge la cunoaşterea desăvârşită? Sau ar avea nevoie de-o veşnicie pentru a cunoaşte totul? Nimeni nu are vreun răspuns plauzibil! Aşa că, adevărul este învăluit în mister, iar omul rămâne doar cu o frântură din el, bucurându-se, în continuare, de sărbătorile, care îl înveselesc şi îl determină să trăiască liber, fără niciun resentiment.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *